Văzduhul de deasupra se umple de un vânt neașteptat Între cer și apă Umbrele amurgului sosesc din depărtare În locul unde timpul devine spațiu Pe crestele cenușii ale fagilor Împărăția sălbăticiunilor e plină de frică și de tăcere Pământu-i ca cremenea Tata munților, Călimanu' Se suie pîn' la nouri Pe-o gură de alb pîrău În afar' dă lume vie Să-ncureze, să vîneze O biată lighioaie Dă prin codrii cei pustii O vinit la moartea ii... Soare ce lucește-n ochi și se răsfrînge-n suflet O înmărmurire de pământ Desface-o poart-a cerului Către tărâmuri ale spiritului Cască-o gură a-ntunericului Înspre pămînturi d-ale trupului Un tremur, o chemare, un sunet nou se deșteptă în munte Un glas de corn se strecură după un val de umbră. Era amurgul!...